Cabinet psihologie, psihiatrie și psihoterapie

Mersul în terapie m-a zgâlțâit bine și m-a și trezit, deși au fost momente în care îmi părea mai confortabil așa cum era înaintea ședințelor de psihoterapie, cu multă furie, epuizare psihică, relații deficitare. Am avut senzația că stagnez în anumite perioade și momente când a fost prea dureros, dar am fost răbdătoare, mi-am acordat timp și atenție. Reajustarea la ritmul propriu a fost un mare beneficiu al terapiei, realitatea e că multe din problemele cu care ne confruntăm își au sursa în diferența dintre ritmul interior, propriu și cel exterior, de prea multe ori m-am măsurat cu standardele altora, uitând de ale mele. Îmi este cu mult mai bine, decat anterior sedințelor de psihoterapie. Plus că am mi-am găsit un psiholog care să mă ajute, în ritmul meu.

Nu mi-a fost ușor să mă acomodez cu ideea de a contacta un psihoterapeut, sugestie dată de soția mea, și tot de dragul ei mi-am impus să nu “fug” după prima ședință și să rezist măcar 3-4 ședințe. Așa funcționez eu sau eul trecut, orice cerea o unitate de masură cantitativă. Am rezistat mult mai mult pentru că, în terapie, am găsit puterea de a-mi însănătoși relațiile și pe mine. M-am degrevat de ce mă strângea și apăsa, de ambivalență, de neputință, de merge și așa, de o tristețe prea mare interioară.

Eu i-am cerut mamei să îmi permită să merg în terapie și să îmi achite ședințele. Mai bine de 1 an mi-a fost dificil să accept că prima mea relație s-a încheiat și că ea nu mă mai privește decât ca pe un amic. Mi-a fost greu să vorbesc cu prietenii despre relația mea, mi-a fost greu să vorbesc despre sfârșitul ei, mi-a fost și mai greu când am avut atacuri de panică și stări de vomă. Terapia m-a făcut să mă recunosc, să mă vindec, să mă văd, să accept că pe alocuri nu era despre relația mea, ci despre relația destrămată a părinților mei, să urlu, să plâng, să râd, să vreau să cunosc mai multe despre mine și viață.